Scrisoare catre nicaieri
Un mort viu cu ochii infectati sunt eu ce sufar in tacere,gustand dulceata amarului venin care inca il am pe buze,un amar ce imi da fiori.
Bratele imi sunt goale ducandu-ti lipsa,ochii ma dor si-mi curg lacrimi de sange,lacrimi ce se nasc din amintiri vii,amintiri stapane pe cartea vietii mele nesabuite,amintiri ce-mi rasfoiesc filele mult prea repde rupand din ele cu cruzime,facndu-ma sa-mi doresc eterna pace.
Cu fiecare clipa imi simt sfarsitul apropiindu-se,iar eu ma tot chinui sa-mi scot speranta din suflet in timp ce toti ma privesc ca pe un om batut de soarta,o soarta cruda,sumbra si dulce totodata...cruda ca ma sfasie la fiecare minut in care ma gandesc la tine,sumbra din cauza gandurilor ce ma zapacescsi dulce pentru ca odata te-am avut dar dura pentru ca te-am pierdut cand mii si mii de stele ne sopteau ca suntem stapanii universului.
Soarele ne incalzea sufletele cu un zambet senin,luna ne era martora iubirii luminandu-ne visele.
Cu fiecare secunda ma topesc in lacrimi si mor cu fiecare minut renasc din cenusa ultimei lacrime.
Ti-as da inima mea dar ai infipt prea multe dezamagiri in ea crapand-o de fiecare data,ti-as da sufletul meu dar ma doare prea tare,ti-as da viata mea dar e prea pustie si trebuie sa mearga inainte,ti-as da orice dar e mult prea tarziu caci s-a terminat,si totusias vrea sa-mi dai o secunda in care o lacrima amara sa-mi scalde obrazul inecand in graba distantele ce ne despart.
Grabita inchid usa pentru a-ti pastra mirosul si incep a-mi mustra inima pentru cedarile ei,port un razboi continuu cu ea pentru fiecare victorie ce a avut-o cu orgoliul incercand sa-i explic ca nu mai pot.
Sunt un smeu in bataia vantului iar sforile sunt la tine dar tragandu-le de multe ori gresit m-am tot prabusit.
Oare vei invata vreodata sa la manui?sau vei continua sa ma ranesti?
Ma desconpun incet dar ma refac cu speranta contruind ideea ca voi muri odata cu ea pentru ca e singura ce ma tine in viata.
Sicriu de flori manjit cu sange e sufletul meu ca o mireasa ce moare inainte de a ajunge la altar,ca o floare rara ce se ofileste inainte de a inflori,ca o biserica fara altar ma simt atunci cand nu esti langa inima mea bolnava de dor ce te striga fara glas.
M-am umplut de noroi ascultandu-ti ploaia de vorbe pe care nici macar tu nu le intelegi.
Zece mii de ganduri desarte,zece mii de promisiuni uitate,zece mii de mesaje ignorate,zece mii de scrisori scrise cu lacrimi de sange si apoi arse de tine si zece mii de reprosuri am sa iti fac dar zece mii de retineri ma tin pe loc.
Port pe frunte amprenta ultimului tau sarut ce poate nu stii cat de mult ma durut,ma doare si simt ca nu mai pot,sufar in tacere ca un mort iar sufletul meu cere sa mai revii in fata usii purtand camasa cea alba din prima zi ce purta prima mea lacrima pe umarul stang.
Cate stele vor murii cazand in eternitate,cat voi continua sa vad iadul in ochii tai albastrii,cat voi mai incerca sa ma mentin la suprafata calcand lacrimile si de cate ori ma voi mai scufunda in ele?
Oglinda in care te regasesti doar tu si in care se reflecta suferinta mea
Aud doar vorbe ce-mi intorc spatele rupandu-mi inima
